Publicat in: 2013-06-16 10:25:28
"Nu mă mai iubeşte şi-l cred... nu-i vina lui"
Îmi spuse acea femeie, pătată de tristeţea gândului
Pe chipul său cândva născuse fericirea
Acum... crescuse-n umbre doar amintirea
Zâmbea... surâsul părea împrumutat
De la femeia împlinită ce fusese altădat`
"Dar nu-i nimic... sau...poate e nimic...
Pentru mine... fericirea rămâne un punct mic!"
Am încercat s-o consolez, cu îmbrăţişarea să-i fi primit
Lacrimile sale pline de amărăciune, gândul ostenit
Însă ea cu paşi mărunţi ... înapoi s-a dat
Nu-mi venea să cred cum în gheţar s-a transformat
Se uita în jur încercând să recunoască
Lucruri ce până acum au făcut-o să iubească
Însă... ele în ceaţă au fost învăluite
S-au îndepartat de ea...nu mai voiau să fie iubite!
"De fapt e posibil ca el să nu mai poată"
Îmi spuse şoptind femeia tremurând toată
"Dar ştii de ce?"... ştiam că vine şi răspunsul
"Căci simt că pentru mine nu mai e totul!"
Ochii săi, cu greutate, în jos au coborât
Se mira! Acoperit de pietre mici şi sfărâmate-n drum
S-a aplecat, palma dreaptă şi-a umplut
Cu nisip brun spulberat de nimeni şi de vânt
Câteva flori ofilite mireasma şi-au urmărit
"După cum vezi, nici ele acum n-au mai zâmbit
Şi totuşi aşteaptă liniştite... petalele-n vânt se răspândesc
Sunt convinsă, în oglindă, în viaţa mea...
Va reapare totul, cu siguranţă şi iubirea!"
