Publicat in: 2013-06-19 07:32:13
Recunoşteam cândva, în unul dintre potisme, că sunt dependentă de drogul de a visa...
Spuneam atunci că totul începe de la îndrăzneala visării, puterea de a te îndepărta de parametrii realităţii condiţionate, riguros şi protectiv impusă de către cei ce nu au acest curaj, cei care de fapt ne observă pe noi, visătorii, cu trăsături diferite. Dar visele nu sunt în zadar, căci, chiar de proiecţia creierului nostru, se derulează cu pleoapele coborate, inima bate cu putere, cerând implinire. Cu cât visul e mai puternic şi mai sus cu atât zborul spre împlinire este mai greu, sinusoidal, dependent de hazard şi poate chiar de neatins. Dar nu te poţi declara visător altfel, căci prin esenţa sa, visul ia naştere din ireal, sub lumina călăuzitoare a stelelor, însemnătatea sa anulând treptat.... firimiturile de certitudine.
Eu sunt o visătoare şi mi-am asumat cutezanţa, de fiecare dată. La început era neclar, format de umbre, siluete strâmbe şi parcă fără nici o legătură nici între ele şi nici cu mine. În această călătorie am tras de mine şi de cei din jur, am râs, am plâns, am tremurat din diferite emoţii, am cedat, dar m-am ridicat, am privit doar înainte şi cu cât mă înălţam am realizat că orice ezitare ar putea fi fatală. Uneori, când visele nu ne regăsesc, războiul începe... aşa că aseară, când fulgerele au fost urmate de strigătele lor, tunete neiertătoare căci şi noi, visătorii am uitat de vise, câteodată. Şi strigăm...după ajutor, la fel cum sufletele strigă, atunci când au fost date uitării....Tunetul mi-a trezit sufletul la realitatea visării, întrucât nu vrea şi nici nu poate să te uite...Lacrimile pornite din această recunoaştere au alintat astă noapte natura cu picături răzleţe, încărcate de parfumul teilor...miros ce ţi-a conturat chipul, umplându-mi prin plămâni toată fiinţa....Am închis ochii şi am ajuns la el...simţeam cum drogul visului meu îmi pătrunde prin vene, pedepsindu-mi inima să bată cu forţa....devenind gălăgioasă chiar şi pentru o statuie. De la inimă drogul visului a ajuns la creier...şi atunci am înţeles cât de bine mă simt, cât curaj şi putere am, dar mai ales:
o pot lua oricând de la capat!
Cândva am recunoscut că eu sunt dependentă de drogul de a visa, fiecare parte din corpul meu, fiecare bucăţică de piele, fiecare privire, gând, îmbrăţişare sau sărut e doar în dependenţă cu acest narcotic! Azi, recunosc, că în perioada în care renunţ la el, sufletu-mi intră în sevraj...căutându-şi resurse pentru a re-trăi! Deci... acum mă reîncarc cu mirosul ud al teilor de aseară, şi pornesc o nouă călătorie....Specialiştii spun că trăirile date de dependenţă sunt false, fiind modificate de substanţa produsă de creier cu titlu de recompensă, respectiv dopamina. Pentru mine e mai simplu: A visa înseamnă a trăi!
