Publicat in: 2013-06-21 06:44:16
Astăzi, cu părere de rău, am conştientizat cât de greu se construieşte încrederea copiilor nostri, paşii, deşi, fiind mici şi repetitivi, lasă urme mai vizibile şi mai importante decât ştim noi! Vrem să-i facem să creadă în valori, principii, reguli canonice ş.a.m.d al căror corespondent în realitate depinde de variabile, fără să înţelegem că această încredere se construieşte de cele mai multe ori prin acte şi fapte realizabile. Ori, de atâtea ori cand o situaţie posibil de a fi înfăptuită devine de nerealizat, încrederea într-un eventual bine, într-un moral ridicat se năruie, dărâmând şi ceea ce s-a obţinut şi până la acel moment. Tot astăzi am înţeles cât de mult greşesc atunci când promit copiilor mei un lucru sau un fapt ce ar trebui să vină din partea unei persoane pentru care bucuria copiilor mei contează prea puţin sau...nu contează. Cum îi explic că nu s-a putut, dacă până atunci, în vis, se putea? Cum îi păstrez puterea de a visa, dacă şi cele mai realizabile lucruri nu se mai pot realiza? Îmi poţi răspunde? Ştiu că, dacă nu ai copii, ceea ce îţi spun eu pare exagerat, potismic, dar vei înţelege mai bine când lumina ochilor copiilor tăi, atunci când ei vor fi, îţi va lumina dimineţile, surâsul inocent generat de emoţia entuziasmului va fi aşa cum e pentru mine acum, adică totul! Numai în acel moment vei şti la câte compromisuri eşti dispus numai pentru fericirea chipului lor! Dacă ai fi în locul meu, tristeţea într-o situaţie similară ar fi generată în primul rând de imposibilitatea de a le alina lacrimile indiferent de orice explicaţie pe care noi maturii o putem da şi accepta. Ei ştiu, mai bine decât credem că atâta timp cât se putea, nu mai contează de ce nu s-a putut... Încercăm să-i creştem să-şi dorească cât mai mult de la viaţă, însă această dorinţă la rândul ei are nevoie de recompense, tocmai pentru a-i ajuta să viseze de a face şi de a primi cât mai mult de la viaţă... Pasul de azi este aşa ca în imagine, o băltoacă de lacrimi şi alte câteva picături rămase la finalul activităţii de acceptare. În ce mă priveşte, mă poţi răni, jigni, întrista, însa dezamăgirea şi ştergerea zâmbetului copiilor mei n-o voi uita. Dacă până acum mi-am putut ierta multe dintre greşeli făcute faţă de mine, greşeala de a le transmite emoţia unui fapt realizabil, dar nerealizat, tocmai pentru că nu depindea de mine, NU AM SĂ MI-O IERT NICIODATĂ! Dar e păcat, pentru că astfel, nu vor mai avea curaj şi forţa să mai viseze...sau să mai creadă nici măcar în Dumnezeu, darămite în Moş Crăciun... Nouă, părinţilor, adică celor care se străduiesc să crească alţi oameni ...nu dezamăgiţi copiii cu promisiuni deşarte! Vor deveni mai pragmatici decât ne dorim!
