Publicat in: 2013-07-10 06:45:11
Foto: Anisia Alexa
Spuneam cândva că de cele mai multe ori evădam în răspunsurile celorlalţi, practic părerea acestora (în ipoteza în care avem acces la ea) reprezentând proiecţia comportamentului nostru, aşa ca într-o oglindă... Şi cum o oglindă te poate deforma, în sens plăcut sau nu, aşa şi noi acceptăm părerile care ne fac confortabilă oglindirea, chiar dacă în sinea noastră ştim că nu "suntem aşa subţiri sau arătoşi" precum ne vedem. Realitatea este că avem nevoie de oameni, tocmai pentru că doar prin intermediul lor reuşim să ne cunoaştem pe noi înşine. Astfel, dacă nu m-aş fi îndrăgostit nu aş fi ştiut poate niciodată cum mă comport în această postură, dacă nu aş fi avut copii, nu aş fi ştiut cum sunt ca mamă, dacă nu aş fi înşelat sau iubind, dacă nu aş fi fost rănită, aş fi spus...eu n-aş fi făcut asta ... Între a crede că ai fi făcut sau nu oricum este semn de egalitate, întrucât doar crezi, şi atât, alta fiind discuţia când "am sau n-am făcut"!... După ce se întâmplă să relaţionezi şi sufleteşte, practic te descoperi pe tine, ştergând din praful ce-ţi acoperea chipul imortalizat ca într-un tablou... Aşa văd eu: fiecare, din cei care trec prin viaţa noastră, cu un capăt de pânză curat sau mai puţin curat, ne şterge câte o parte din pictura felului nostru de a fi...Iar la rândul nostru facem la fel, fără, poate câteodată, să avem grijă ca dacă gestul nostru este mai "apăsat" s-ar putea nu numai să descoperim, ci şi să degradăm... prin urme rămase etern imprimate sufletului. De fapt, cred că fiecare om, a carui trecere prin faţa ochilor noştri contează , ne face cunoştinţă cu o bucăţica din noi; şi deşi "ne ştim" cumva, gestul "prezentării" nu anulează, ci doar completează ceea ce aflasem până la acel moment... Nu cred că intenţia celui din faţa mea este de a-mi prezenta felul meu de a fi în anumită împrejurare, dar în cele din urmă asta se întamplă...şi s-a întamplat! Astfel am aflat depre mine că sunt exact ceea ce credeam că nu voi fi niciodată, indiferent... indiferent de situaţie .... şi că pot face lucruri, despre care credeam nu le-aş fi făcut niciodată.... În acel moment, lumea regulilor stabilite şi cu care mă obişnuisem mi-a fost dată peste cap....Înţelegi că este aşa, dar cine îţi spune că este bine? O analogie simplă ar fi cu situaţia în care aici, unde locuieşti, spui ca nu ai face ceva (fiind interzis), urmând ca iî statul în care este permis să recurgi la gestul respectiv mai mult decât ai crezut vreodată...... Revenind la pictură, posibil ca cei care îţi priveau tabloul (atât cât era descoperit) acum fac doi paşi în spate şi parcă nu le mai place ce se vede.... se încruntă şi se întreabă, oare ce vrea spună, autorul sau desigur? ... Realitatea devine şi mai cruntă când împrejurarea descoperirii doar a trecut prin viaţa ta, fără să rămână... deşi îţi doreai contrariul; ceilalţi sunt deja îndepărtaţi, iar pictura la vedere....În astfel de situaţii ţi se spune că te-ai schimbat, poate chiar în ceva de neînţeles.... Acum, când ştiu cum e, îţi destăinui din propria experienţă: când râul îşi schimbă cursul, fie datorită unei piedici, fie prin eliberarea sa, apa rămâne aceeaşi.... Aşa e şi în cazul intervenţiilor vieţii, căci nu ştiu cât ne schimbă felul de a fi (el fiind doar descoperit), ci doar ne modifică cursul decizional....De aici probabil şi proverbul potrivit cu care "lupul îşi schimbă părul, dar năravul ba" . Faptul că nu ai ştiut că ai un anumit nărav, nu înseamnă că el, undeva în tine nu este ascuns. Totul depinde de cel care ştie unde să şteargă cu pânza despre care îţi povesteam mai devreme. Mai ales în condiţiile în care toţi ascundem câte ceva sau pe cineva.... în noi. Cum arăt acum? Aşa ca fluturaşul din poză, cu multe pete la vedere, unele dintre ele fiind chiar o problemă pentru cei din jur. Dar atât timp cât îmi păstrez aripile, ce contează ce văd alţii la ele? Să inversăm rolurile, cititorule... Ce vei face acum? Ai doar posibilitatea să tai partea pe care eu am "curăţat-o", parte pentru care cei de până acum, încep poate să te judece...Ai face-o? Dar cum spuneam şi mai devreme, trebuie să ţi se întâmple ca să înţelegi...Eu...recunosc...că învăţ să mă obişnuiesc cu ceea ce am găsit în (pe) mine, şi dacă îţi voi spune că nu cred că aş face un anumit lucru, SĂ NU MĂ CREZI!...Căci eu cred în pete şi s-ar putea să îl fac! De eşti aici.... la fel şi tu!
