Publicat in: 2013-06-29 08:24:06
(....) Cu pleoapele ridicate încercam să păstrez întreagă fiecare imagine, deşi fracţionată de câte-o creangă. Coroana copacului părea interminabilă, iar drumul fără sfârşit... începusem să-mi fac griji de decizia plecării, căci frigul nu-mi era cel mai bun prieten. Mâinile deveniseră una cu funia şi până tălpile nu aveau să simtă ceva nivelat, cu siguranţă nu-i dădeam drumul. Eram doar eu cu ea sau...doar ea cu mine! Îmi era calea, singura în care mai puteam avea încredere, simţind parcă şi eu...pe mine m-am dezamăgit. Braţele îmi erau obosite, însă degetele încleştate şi mai hotărâte ca niciodată. "nu-i dau drumul! Voi fi pierdută!". Din când în când ridicam privirea, dar cerul...."unde-i cerul? Era acolo?" Panica mă cuprinse, căci ceea ce credeam că mă aşteaptă fusese înlocuit...detronat de o privelişte de neînţeles. În loc de aer.... văzduhul transpira fiind mişcător, colorat şi plin...plin...cu apă! . "Cum să zbor prin apă? ". Ce prostie mă întrebam, dar atunci când spui că te scufunzi, te vezi adâncindu-te în întunericul apei, iar când spui că zbori primul tău gând este spre ridicare, spre lumină....Speriată mi-am explicat neîndemânatic ce se va întâmpla: " Mă voi ridica într-un cer plin cu apă!" . Mă apropiam, şi în timpul care a mai rămas o singură întrebare am auzit-o: "Oare va fi ca în cazul unei scufundări?" Daaaaarrrrr....n-am avut timp să-mi răspund, căci corpul meu a tăiat cu grabă, pe verticală apa, care nu-mi imaginez cum stătea, fără să curgă. Şi cum aş fi dispărut într-un nor, aşa am dispărut în acea apă, de culoarea ochilor mei, fiind cucerită de senzaţia umezelii, de la cap către picioare. "Asta-i! Probabil...până aici mi-a fost!"... Nu reuşeam să deschid ochii, nu puteam să respir, urechile pe loc înfundate nu identificau nici măcar bătăile inimii... deci, toate semnele...că nu mai batea. Dar încleştarea mâinilor continuată cu îndârjire, mi-a stabilit că încă sunt eu, în întregimea mea, pe acea funie, şi de-i dau drumul cu imprudenţă, cel mai probabil mă voi pierde în Oceanul Invers... Continuam să urc sau cel puţin aşa-mi era convingerea, însă nu mai rezistam fără să respir! Cămaşa de noapte mi s-a lipit dintr-o dată de piele...nu mai plutea pe lângă corp. Mă cutremuram de la umezeala ei ..."Dar stai! Cum poţi să-ţi simţi hainele ude, în timp ce eşti în apă?". Am deschis ochii şi puternic, cu sete am respirat umplându-mi toţi plămânii cu speranţa continuării vieţii... şi deci a drumului...Eram din nou în aer, însă de această dată...eram într-o groaznică cădere! (....)
